Un salt înspre mine

Există momente în viața noastră care ne cer să lăsăm în urmă ceea ce este vechi și familiar și să pășim în necunoscut. Iar atunci când simțim această chemare, avem două opțiuni: o ascultăm și o urmăm sau o negăm și învățăm să trăim cu regretul pe care îl lasă îngropat adânc în sufletele noastre.

Salturile de credință sunt exact ceea ce sugerează numele lor: sunt salturi uriașe care ne duc înainte într-un mod în care nimic altceva nu poate. Nu este nimic în neregulă cu progresul treptat către îndeplinirea dorințelor și planurilor noastre, dar atunci când are loc un salt, ne va împinge înainte cu forța combinată a unor ani buni de progrese lente.

Și necesită credință, deoarece rezultatele acestor salturi nu sunt niciodată garantate. Ar fi mult prea ușor dacă ar fi. Toată lumea ar face câte un salt, tot timpul. Dar frumusețea unui salt de credință este că aceasta îți va oferi întotdeauna senzația că sari în necunoscut.

A te muta într-o țară nouă. A-ți schimba cariera. A renunța la job pentru a-ți urma un vis. A te dedica unei noi pasiuni. A te îndrăgosti. Toate acestea sunt salturi de credință.

Dar dacă un salt de credință se dovedește uneori a fi doar un salt în iluzie? Ce se întâmplă dacă nu ne aduce nimic bun, ci ne aduce lucruri nedorite? Ce se întâmplă dacă relația nu funcționează, noua slujbă se dovedește mai rea decât cea veche și mutarea către cealaltă parte a lumii se termină cu o întoarcere prematură? De unde știm diferența dintre un salt real de credință și unul fals? 

Iată ce cred eu: nu există salturi false de credință. Orice facem cu intenția de a face un salt înainte pe calea noastră va face exact acest lucru: ne va împinge înainte. Uneori ne va arăta iluziile pe care le avem și le va sfărâma. Alteori ne va arăta deciziile greșite pe care le-am luat în viață sau direcțiile greșite pe care le-am urmat. Iar alteori va aduce la lumină unele adevăruri incomode despre noi înșine și despre oamenii din jurul nostru, arătându-ne lucruri pe care am încercat din greu și îndelung să nu le vedem. Un astfel de salt poate fi dificil, dezamăgitor și poate chiar ne vom spune că a fost un salt greșit. Dar nu este niciodată greșit. Frumusețea unui salt de credință este că ne va aduce întotdeauna - întotdeauna - mai aproape de cine suntem cu adevărat, de sinele nostru autentic.

Dar, dacă oricum nu există salturi greșite, ce ne împiedică să facem mereu astfel de salturi în viața noastră de zi cu zi? În primul rând, o cultură a siguranței. Am trăit atât de mult timp într-un mediu „sigur” și ne-am închinat acestei noțiuni atât de mult timp încât cu greu ne putem imagina cum ar fi să lăsăm această siguranță în urmă. Și totuși, această siguranță este doar o iluzie. Viața nu este concepută pentru a fi „sigură”. Dacă ne gândim, nimic nu este cu adevărat sigur în lume, siguranța este doar o noțiune creată de om care este concepută pentru a reduce la tăcere un inamic și mai profund: frica.

Frica este primordială, ancestrală și a fost întotdeauna alături de noi, oamenii. Frica este cea care i-a ținut în viață pe strămoșii noștri și ceea ce ține încă multe animale în viață în sălbăticie. Dar acea frică avea un scop: ne avertiza asupra pericolului. Și odată ce pericolul trecea, ne puteam relaxa pentru ceva vreme. Dar astăzi, în lumea noastră artificial de „sigură”, frica nu mai are un scop clar și, prin urmare, nu dispare niciodată. Pândește sub suprafața conștiinței noastre și iese la iveala sub forma anxietăților și terorilor nemărturisite. Apare în coșmarurile noastre și încercăm cu disperare să-i facem față spunându-ne că respectăm regulile „siguranței”.

Ne spune lucruri de genul:

„Nu părăsi acel loc de muncă! Ce vei face dacă nu găsești unul mai bun? ”

„Nu te muta în altă parte a lumii! Ce vei face dacă nu-ți place? "

„Nu divorța, s-ar putea să regreți”.

„Nu-ți urma pasiunile, este posibil ca lucrurile să nu funcționeze.”

Rămâi la locul de muncă sigur, la căsătoria sigură și la casa sigură. Nu-ți asuma riscuri. Iată ce încearcă să ne învețe societatea modernă, cu obsesia sa constantă pentru „siguranță”.

Și totuși, inima noastră – acea parte veche și neîmblânzită din noi, care încă ne mai amintește cine suntem - ne împinge să facem lucrurile altfel.

„Asumă-ți riscuri” ne spune. „Du-te și descoperă ce este dincolo de ceea ce știi. Ia viața cu ambele mâini. Îndeplinește-ți visele. Trăiește-ți pasiunile. ”

Iar unicul lucru care separă aceste două drumuri este acel concept fals de siguranță.

Dar ce se întâmplă când nu faci aceste salturi de credință? Când nu auzi chemarea sau când un salt te cheamă și tu îl ignori? Inițial, nu se întâmplă nimic. Viața ta continuă exact ca și înainte. Poate chiar te feliciți că ai făcut bine, că ai ales calea siguranței. Dar o parte din sufletul tău, acea parte care ți-a adus saltul pe cale, se va închide și se va îndepărta odată cu oportunitatea pe care nu ai folosit-o. Pentru a-ți continua viața, va trebui să tai și să ascunzi această parte din tine, astfel încât să nu-ți poată aminti niciodată de saltul pe care nu ai avut suficient curaj să-l faci. Și asta este o durere cât se poate de reală.

Am făcut multe salturi de credință în viața mea. Unele dintre ele m-au făcut să mă simt bine. Altele, nu. Unele m-au dus exact acolo unde am vrut să ajung. Altele m-au aruncat într-un teritoriu neexplorat. Unele s-au dovedit bune și altele chiar mai bune. Un lucru este sigur: nu am făcut niciodată un salt de credință pe care să-l regret cu adevărat. Niciunul care să mă fi îndepărtat de mine, care să mă ducă înapoi pe calea propriei mele evoluții. Toate m-au împins înainte. 

Iată deci ceea ce am învățat în viața mea despre salturile de credință: când vin, urmează chemarea lor. Este mult mai ușor decât să te descurci cu consecințele în cazul în care nu o faci.

Iar acum, în timp ce mă pregătesc să fac încă un astfel de salt în necunoscut, un salt pe care viața mi l-a adus în mod neașteptat dar decisiv, vechea întrebare îmi revine pe buze - unde mă va duce de data asta?

Dar apoi zâmbesc și renunț să mai caut vreun răspuns. Oriunde mă va duce, voi fi mai aproape de mine.