O călătorie de neuitat

În urmă cu douăzeci de ani, am traversat Africa de la nord la sud la volanul unui Land Rover. A durat opt ​​luni și am trecut prin multe aventuri. Unele zile au fost ușoare, petrecute la umbră odihnindu-ne și absorbind viața din jur. Altele au fost grele, conducând pe drumuri pline de praf si gropi urmate de un somn precar la cort. Dar o noapte a fost cea mai grea și, în același timp, cea mai de neuitat a aventurii mele africane.

Așa este în viață – când faci ceva ce îți place, vei iubi întreaga experiență, indiferent cât de greu îți va fi. Și astăzi încă mă uit înapoi la acea noapte zâmbind. A fost noaptea pe care am petrecut-o intr-un camion verde, trecând granița dintre Mali și Guineea, în Africa de Vest (Fragment din cartea mea "Prin praf si Vise").

Camioanele verzi aduc ghinion. Acum ştiu asta însă, în după-amiaza aia, camionul verde din faţa noastră părea doar neobişnuit, destul de inofensiv şi cumva caraghios. O călătorie cu camionul? De ce nu, în fond eram încântată să descopăr toate lucrurile astea noi pentru mine. De dimineaţă ne-am luat rămas bun de la Peter, am părăsit Tambacunda şi am supravieţuit primei mele călătorii cu bush-taxi-ul. Nu fusese chiar aşa de rău. Ne aflam în Kedougou, oraş de graniţă şi ne  îndreptam spre Guineea pe o rută de care ghidul Lonely Planet recomanda să nu te apropii. Am citit însă paragraful cu pricina abia peste zece zile.

Călătorisem toată ziua în bush-taxi-ul minuscul, încărcat cu zeci de oameni, în mod normal doi oameni pe un loc, plus copiii. În Africa, copiii nu sunt consideraţi pasageri pentru că nu plătesc bilet aşa că pot fi încărcaţi ca bagaj individual atâta timp cât cineva reuşeşte să-i ţină în poală. În maşină erau o grămadă de copii şi mă întrebam cum de puteau fi atât de tăcuţi în aglomeraţia aia. Richard şi cu mine aveam ultimele locuri din spate şi, în ciuda gazelor de eşapament ce pătrundeau prin podeaua putredă, călătoria era destul de suportabilă.

Am făcut multe opriri pe drum. Oamenii se dădeau jos şi se mai mişcau încercând să se dezmorţească, bărbaţii fumau, unii mâncau iar copiii alergau prin preajmă. Apoi toată lumea reuşea în mod misterios să încapă înapoi în maşina supra-aglomerată; se aşternea tăcerea şi aşteptam cu toţii  următoarea oprire.

Am ajuns la destinaţie înainte de apusul soarelui şi am intrat în prima baracă de la marginea drumului ca să mâncăm ceva. Eu eram stresată şi încordată; nu ştiam ce avea să se întâmple şi l-am întrebat de mai multe ori pe Richard ce urma să facem.

- Relaxează-te, spuse aprinzându-şi o ţigară după ce termină carnea şi pâinea pe care şi le cumpărase. Stai liniştită, repetă el. Găsim noi ceva.

Părea că ştie despre ce vorbeşte.  Încrederea din vocea lui şi încetineala gesturilor sale m-au făcut cumva să mă simt în largul meu şi  să am încredere că vom găsi noi ceva.

Într-adevăr am găsit; s-a întâmplat să fie camionul ăsta verde care avea să ne ducă de cealaltă parte a graniţei, în Guineea, şi care era acum încărcat cu nenumăraţi saci cu marfă. Drumul avea să dureze toată noaptea. Dacă ne întindeam pe jos, peste saci, am fi putut chiar să şi dormim, m-am gândit privind cum camionul era încărcat cu tot felul de lucruri: saci albi cu portocale sau orez, nişte saltele (moi, numai bune de dormit!), oale de gătit (margini ascuţite prin urmare de evitat) şi alte produse cu forme ciudate. Toate trebuiau să ajungă într-o piaţă din Mali Ville, punctul terminus al călătoriei noastre. Când toate aceste bunuri au fost încărcate, ne-am uitat la spaţiul rămas: puţin cam strâmt dar nu prea rău, având în vedere că nu eram decât vreo douăzeci de oameni pe deasupra lor. Am verificat harta din nou. O sută douăzeci de kilometri, asta era toată distanţa de parcurs. În Europa asta ar fi însemnat o oră pe autostradă, aici, puţin mai mult dar nu părea să fie chiar aşa de rău

Însă Richard se uită la camion în tăcere şi spuse cu un crâmpei de intuiţie a ceea ce avea să vină.

- O să fie o călătorie dură! Cred că am nevoie de o ţigară ca să supravieţuiesc camionului ăstuia!

Am aflat în curând că Richard se lăsase de fumat sau mai bine zis tot încerca să se lase de fumat. Nu avea nevoie de o ţigară decât din când în când, după o călătorie obositoare sau după o masă bună sau când era fericit sau când se plictisea şi nu avea nimic mai bun de făcut sau, pur şi simplu, pentru că avea să renunţe la fumat în altă zi. De obicei, cumpăra doar o ţigară sau două şi tehnica asta îl ajuta enorm să nu îşi dea seama câte ţigări fuma.

În jurul orei 8 seara

„Dragă Peter, trimite un avion să ne salveze şi să ne aducă înapoi la paradisul maşinii. Promitem să nu mai fugim.” Am apăsat pe „Trimite” dar nu mai aveam reţea şi SMS-ul cu pricina n-a ajuns niciodată. N-a fost să fie. Richard râdea  lângă mine.

- Chiar dacă nu ne  trimite  avionul  tot o să ne descurcăm noi,

Până la urmă nu era chiar atât de rău... În ultimele două ore avusesem parte de o călătorie destul de confortabilă, mai ales după ce am reuşit să ne aranjăm mai bine sacii de dormit. Abia aşteptam să mă odihnesc puţin însă speranţele mele s-au năruit de îndată ce camionul se opri lângă un sat unde o mulţime de oameni au rupt-o imediat la fugă înspre noi. „A, nu!!”, sper că nu îşi închipuiau că puteau încăpea cu toţii în camion.

Cu toate astea aşa se întâmplă. Se urcară în camion şi începu lupta pentru locuri. Am încercat să ne păstrăm spaţiul şi confortul obţinute cu greu. Ne-am luptat cu îndârjire şi încăpăţânare, refuzând să ne mişcăm picioarele şi să ne restrângem într-un spaţiu mai mic dar fiecare centimetru liber din jur se umplea într-o clipă. Lumea stătea pe vine peste tot, nu era destul loc ca să stea pe jos sau să se întindă. Pur şi simplu nu mai e loc, mă gândeam, uitându-mă împrejur la siluetele înghesuite. În curând însă am descoperit relativitatea conceptului de spaţiu. Mai devreme, camionul părea aglomerat cu douăzeci de oameni întinşi pe jos, acum încăpeau o sută cinzeci de oameni stând pe vine.  Şi tot mai rămânea loc. După ce toată lumea şi-a găsit un loc, a venit rândul copiilor să fie încărcaţi. Trimişi din mână în mână, erau ridicaţi pe camion unde şoferul, cu  lanterna (afară era deja întuneric),  încerca să mai găsească locuri: Auuuu! Tocmai a găsit un loc unde putea vârî încă unul, între picioarele unui bărbat  şi coatele unei mamma grase. Da, un copil plângăcios de vreo doi ani putea intra acolo şi copilul dispăru în locul nou creat. Altul la rând. Copiii plângeau dar se potoleau de îndată ce li se găsea un loc. Femeile încercau să-şi ţină copiii lângă ele însă cele mai multe se pomeneau cu copiii altora. Nu era însă o problemă aici,  eram  cu toţii o familie mare şi unită de un scop comun: să trecem graniţa în Guineea.

În ciuda luptei şi a zbieretelor lui Richard care striga „Nu, nu o să îmi bagi un copil plângăcios între picioare, pleacă naibii cu lanterna aia de lângă mine”, pierdusem cea mai mare parte a preţiosului nostru spaţiu şi ne treziserăm stând şi noi pe vine la fel ca toţi ceilalţi. Mulţimea din jurul nostru părea un şarpe anaconda uriaş, de fiecare dată când respirai te trezeai că ţi-a mai dispărut un centimetru din spaţiu, mulţimea îl câştigase iar ceea ce era luat era bun luat.

Stăteam pe vine aproape strivită între spatele lat al femeii grase din faţa mea şi marginea camionului.

- Ei, cum e? Probabil că Richard citise în privirea mea starea iminentă de leşin. Hai  să ne mişcăm. Să  găsim altă poziţie.

Am reuşit să o mai împing puţin însă degeaba, nu puteam să mă mişc: piciorul îmi era prins undeva, departe de restul corpului. Am aşteptat până când durerea mi-a spus că osul era pe cale să se rupă.  Piciorul mi se pierduse undeva între doi saci de orez, nişte copii şi o mamma grasă, şi simţeam cum o margine ascuţită a vreunei oale îmi zdrobea genunchiul.

- Acum! Hai  să ne mişcăm!

Într-un efort comun am împins corpurile care ne acopereau. „Auuuuu” protestă mulţimea. În ultima jumătate de oră toţi îşi găsiseră câte o poziţie în care puteau supravieţui, iar mişcările camionului distribuiseră cumva în mod egal încărcătura, ca atunci când scuturi o cutie cu multe lucruri înăuntru şi fiecare îşi găseşte locul; nu poţi deranja ordinea creată în mod natural numai pentru că e pe cale să ţi se rupă piciorul.

Am reuşit să împingem mulţimea şi ne-am găsit o poziţie uşor diferită şi la fel de inconfortabilă ca cea dinainte dar cel puţin schimbasem punctele de presiune. Măcar piciorul îmi era acum liber. Richard simţi nevoia unei ţigări. Avea doar o mână liberă cu care cotrobăi prin buzunare însă a trebuit să îl ajut să şi-o aprindă, cealaltă mână îi era prinsă undeva, departe, între alte trupuri. Eram cu toţii un amalgam de braţe, picioare şi feţe, la grămadă. Între timp se aşternuse noaptea, copiii nu mai plângeau iar capătul aprins al ţigării părea suspendat deasupra balamucului de oameni, pe platforma unui camion verde supraîncărcat.

Peste câteva ore ne-am schimbat din nou poziţia. Renunţasem deja să mă mai întreb ce se întâmplase cu rucsacul meu cu aparatul de pozat şi ochelarii de soare, probabil că era îngropat sub picioarele mulţimii; nici prin minune nu puteam spera să-mi recuperez obiectele întregi. Richard reuşise cumva să-şi recupereze de sub  piciorul  unui bătrân care şedea lângă el jumătatea de sandviş cu carne pe care îl păstrase pentru cină  şi-l înghiţise cu îmbucături hulpave, de parcă ar fi fost ultimul lucru pe care avea să-l mănânce.

Am mai încercat o dată să ne mişcăm, pentru că durerea devenise iar insuportabilă. Am schimbat din nou punctele de presiune şi, de data asta, ne-am trezit că stăteam pe marginea camionului, pe jumătate afară iar marginea sa ascuţită de metal nu era prea confortabilă. Însă o poziţie nouă e bună întotdeauna. Pentru o vreme. Până când încep să te doară iar oasele. Şi atunci e vremea să te mişti din nou. Numai că nu mai aveam unde. Unica alternativă care ne rămăsese era să sărim afară din camion. Aveam senzaţia că imensul şarpe anaconda făcut din trupuri umane ne respingea pe noi, cele două feţe albe care nu aveau ce căuta acolo, care ar fi trebuit să călătorească în maşini luxoase ca toţi ceilalţi turişti albi. Încet dar sigur eram daţi afară.

Am simţit cum o mână mă atinse cu blândeţe pe păr. M-am uitat în sus şi o fetiţă de 5-6 ani cu ochi mari, rotunzi, îmi zâmbea. Cu singura mâna pe care şi-o putea mişca mă mângâia pe păr. Era prinsă între Richard şi o mamma grasă şi de-abia mai respira însă zâmbea. Poate că eram primii albi pe care îi vedea. A zâmbit ore în şir cu ochii ei mari şi rotunzi care străluceau în noapte. Când am tras-o pe genunchi şi-a pus braţele în jurul meu şi a închis ochii. Părea fericită; îi simţeam mirosul de copil al părului frumos aranjat în codiţe. În ciuda prafului şi a murdăriei de pe străzi şi a lipsei de apă sau de băi, oamenii aici erau surprinzător de curaţi. Chiar şi în întunericul nopţii hainele mele şi ale lui Richard păreau cele mai murdare.

- Auuuu! Capul lui Richard zvâcni brusc în spate. O creangă îl lovise în faţă. Drumul îngust şerpuia printre copaci. Nu era o problemă când stăteam pe vine ca toţi ceilalţi însă acum, că şedeam pe marginea camionului, eram mai sus decât ceilalţi şi mai expuşi loviturilor crengilor.

- O să-mi dea sângele, spuse el pe un ton moale.  Am zis că nu putea fi chiar atât de rău dar am aprins totuşi lanterna să mă uit. Era plin de sânge şi nu i se mai vedea jumătate din nas. Sângele împroşcase peste tot, pe tricou, pe pantaloni, pe bluza mea, pe lumea din jur.

Nu prea aveam ce face. Am încercat în zadar să ajung la trusa de prim ajutor din rucsacul îngropat undeva într-un colţ al camionului. Sângele din rană i se scurgea mai departe pe haine şi ajungea şi pe mine care eram înghesuită în el. Nu era nimic de făcut, nu puteam decât să încercăm să ne menţinem mai departe echilibrul pe marginea ascuţită a camionului şi să sperăm că rana se va opri singură din sângerat.

Peste puţin am ajuns la punctul de frontieră. Ne-am dat jos din camion. Am aprins din nou lanterna să mă mai uit odată la faţa lui.  Sângerarea se oprise, uscată probabil de briza răcoroasă a nopţii şi, în locul nasului, trona acum o crustă enormă de sânge închegat cu praf... Ce era de făcut? Să deschidem rana şi să încercăm să o curăţăm? Am renunţat. În jurul nostru era  haos, oamenii  săreau din camion dezmorţindu-şi oasele.  Era inutil să încercăm să ne găsim rucsacurile sau sandalele pe care şi le pierduse Richard în balamucul ultimelor ore. M-am luat după el, care şchiopăta desculţ şi pătat de sânge înspre baraca care ţinea loc de vamă. Ne-am pus la coadă.

Peste vreo oră am primit şi viza de ieşire.  Ne aflam în No Man’s Land, încă odată. Încotro? Richard pierduse mult sânge şi era epuizat. Mie îmi venea rău numai când mă  gândeam la  marginea ascuţită şi inconfortabilă pe care şezusem în ultimele ore. Am hotărât  să ne oprim acolo, să punem cortul, să încercăm să dormim. Mâine avea să fie o nouă zi şi o să vedem atunci cum mergem mai departe. La nevoie eram dispuşi s-o luăm pe jos câteva zile până la Mali Ville. Orice, dar nu mai voiam să ne întoarcem în camionul ăla blestemat.

Şoferul însă nu fu de acord să ne lase acolo.

- Veniţi repede cu mine, şopti el şi ne trase de mână prin mulţimea de oameni care îşi aşteptau încă rândul la coadă, aliniaţi între soldaţi. Alte camioane erau parcate chiar dincolo de punctul de frontieră. Se opri în dreptul unuia a cărui siluetă de abia o puteam distinge în bezna dimprejur.

- Aici o să vă fie mai bine, spuse el şi, înainte să plece, vorbi cu şoferul arătându-ne cu degetul.

- Camionul ăsta nu merge unde vreţi voi. Şoferul vă va lăsa într-un sat iar eu o să vin să vă iau de acolo, aţi înţeles? O să mă întorc să vă iau, aşteptaţi-mă! repetă el înainte să dispară.

Înţelegeam ce spunea dar nu reuşeam să înţeleg ce făcea. Era clar că voise să scape de noi şi ne pasase celuilalt camion. Măcar ăsta părea mai puţin aglomerat. Ne-am uitat unul la celălalt şi ne-am hotărât să ne încercăm norocul. Mai rău nu  putea să ne fie.

Cel  puţin în noul camion am reuşit să ne întindem pe jos şi să ne învelim cu  sacul de dormit. De fapt era  destul de confortabil – confortul căpătase acum pentru noi un alt sens – nu numai că ne întinsesem picioarele dar aveam noroc să avem sub noi şi nişte saci moi. Cu alţi saci drept perne şi sacul de dormit înfăşurat peste noi, ne simţeam brusc aşa de bine că, pentru prima dată în seara aia, am îndrăznit să sper că puteam să şi dorm. Până şi rana lui Richard arăta mult mai bine.

Deodată am simţit că cineva încearcă să-mi mişte picioarele. Nu cumva încercau a să-mi fure ghetele? Dacă asta era, nu aveam ce să fac, era imposibil să ajung până la picioare ca să-mi păzesc ghetele. Până la urmă nu era decât o încercare a cuiva de a se aşeza mai bine. Pe urmă a fost rândul lui Richard să simtă cum i se mută picioarele şi am simţit cum cineva aşeză o oală cu margini ascuţite pe picioarele noastre. Auuu! În cele din urmă au renunţat. Între timp, Richard părea că înviase şi începuse să-mi povestească despre alte călătorii grele pe care le făcuse în cârca altor camioane prin Cambogia sau prin America de Sud. Trecuseră doar douăzeci şi patru de ore de când îl întâlnisem pe Richard, dacă  nu puneam la socoteală cina de la Londra, dar simţeam că-l cunosc de o viaţă.  Şedeam unul lângă celălalt în camion; capul meu se sprijinea de braţul lui. Eu vorbeam, el fuma, camionul se legăna sub noi, gemând din încheieturi. Pentru prima dată în seara aia mă simţeam bine.

Un tânăr care stătea pe vine lângă noi, dormea dus, cu sforăituri puternice. Adormise cu mâinile încleştate în marginea de metal a camionului, undeva deasupra capetelor noastre. La o zdruncinătură, mâna îi alunecă exact peste nasul proaspăt tăiat al lui Richard. „Auuuu!” Cred şi eu că l-a durut. A început  din nou să sângereze. Tipul se trezi, îşi agăţă la loc braţul şi adormi din nou. „Auuuu!”  O altă lovitură. Rana lui Richard se redeschise de-a binelea Era de plâns sau de râs?  A treia oară se supără. Inutil, de altfel. Nu avea unde să se ducă şi nu putea  să-l împiedice pe tipul de alături să adoarmă din nou cu braţele agăţate de marginea camionului. Nu aveam nimic altceva de făcut decât să fixăm amândoi cu privirea o mână ce aluneca încet şi inevitabil lovea nasul zdrelit al lui Richard oricât ar fi încercat săracul să-şi găsească o altă poziţie.

18 ianuarie – 5 dimineaţa

Camionul se opri în mijlocul pustietăţii. Era încă noapte şi nu ajunseserăm la destinaţie. Nu ştiam unde ne aflam însă şoferul ne aruncă bagajele în mijlocul drumului şi ne făcu semn să coborâm.

- Celălalt camion va sosi să vă ia.

- Când?

- Tout de suite.

Tout de suite sau maintenant erau cuvintele preferate ale africanilor. Puteau însemna orice între o jumătate de oră şi câteva zile.

Se mai dădură jos şi alţii, descărcară câţiva saci de marfă după care camionul plecă. Ne-am uitat împrejur fără să  înţelegem  unde eram şi ce-aveam de făcut aici... Era întuneric beznă, ca întotdeauna chiar înainte de apusul soarelui. Ne-am dat seama cu greu că eram într-un sat, cu colibe mici în jurul străzii principale.

Prea obosiţi ca să mai ridicăm cortul, l-am deschis doar, l-am aruncat pe pământ şi am încercat să-l tragem cât am putut de departe de drum. Ultimul lucru pe care ni-l doream era să fim călcaţi de un alt camion în miez de noapte.

- Vrei sacul de dormit sau cearceaful?

Ca să fiu sinceră aş fi preferat sacul de dormit însă nu vroiam să abuzez. Până la urmă era sacul lui şi m-am hotărât că cearceaful era de ajuns. Era un soi de cearceaf de mătase pe care el îl folosea ca o dublură în interiorul sacului de dormit. Nu mai simţeam nimic în afară de o senzaţie grea de sfârşeală care mi se răspândea prin oase şi, până în ziua de azi, nu ştiu  dacă am leşinat sau pur şi simplu am adormit pe loc, imediat ce m-am întins pe jos.

Am îngheţat însă în cele din urmă şi, după vreo două ore, am început să tremur. Am deschis ochii. Între timp răsărise soarele şi primul lucru pe care l-am văzut deasupra capului a fost ciocul ascuţit al unui pui. Avea nişte ochi bulbucaţi şi o creastă roşie în spatele căreia se vedea, în depărtare, albastrul cerului. Am crezut că am halucinaţii dar nu, orătania mă privea cu atenţie şi nu se mişca. Era aplecat cu ciocul fix deasupra nasului meu. M-am mişcat brusc şi puiul a sărit bătând din aripi şi s-a dus să-şi vadă de treabă  lângă tovarăşii săi, căutând prin praf ceva de mâncare. Era o grămadă de  pui prin curte. Zăceam chiar în faţa casei. În jurul nostru, puţin mai departe de puii de găină,  alergau câţiva copii, două femei făceau focul undeva, mai la dreapta şi alte câteva siluete şedeau pe vine sub umbra unui mango enorm. Ne aflam în mijlocul unei gospodării şi oamenii ăştia se treziseră deja şi, dacă era să mă iau după zgomotele din jur, toată familia îşi începuse activităţile zilnice. Nu păreau să-i fi observat pe cei doi albi prăbuşiţi în  pragul uşii.

Lângă mine, Richard  deschisese şi el ochii. Cearta mea bruscă cu puiul probabil că îl trezise.

- Ţi-e frig? Se citea pe chipul meu.

Am dat din cap că da. Aveam cearceaful dar nu-mi ţinuse cald iar tricoul subţire pe care îl purtam nu ajutase nici el prea mult.

- Bine, hai să schimbăm, iei tu sacul de dormit şi eu cearceaful.

Am dat din nou din cap fără să spun nimic. Eram cât se poate de recunoscătoare însă. Am făcut schimbul şi m-am strecurat în sacul de dormit care încă păstra căldura corpului său. Am încercat să nu mă simt prea vinovată pentru acest schimb total nedrept. La urma urmei, el fusese cu ideea.

Mă încălzisem din nou şi îmi era bine dar nu mai puteam dormi. În jurul nostru totul era prea animat.

După cum am aflat mai târziu, capul familiei era croitor. Avea o maşină de cusut veche, turnată din fier şi foarte zgomotoasă şi îşi ocupase deja locul de muncă. Cosea într-un colţ al curţii, sub copacul imens de mango. Ăsta era atelierul lui. Cele trei femei, soţiile lui, probabil, făceau un foc uriaş ca să pregătească micul dejun şi toate celelalte mese ale zilei. Pe jumătate goi, copiii alergau prin preajmă. 

Ne-am sculat, l-am salutat pe capul casei şi ne-am prezentat. Ne-a zâmbit şi ne-a răspuns în franceză spunându-ne că eram bineveniţi în casa lui. Am băut cafeaua pe care ne-au servit-o în curte, aşezaţi pe scăunele, privind în jurul nostru în tăcere . Nimeni nu ne întrebase ce căutam acolo, însă am simţit nevoia să le explicăm că aşteptam un camion. Un camion verde care trebuia să ne ia tout de suite. Imediat. Stăpânul casei zâmbi şi încuviinţă din cap:

- Dacă au spus că vin, trebuie să aşteptaţi.

Am aşteptat ceva vreme  în timp ce familia îşi vedea de treburile zilnice.  Soarele se înălţa pe cer aşa că am dat o raită prin sat. Am dat de şcoala satului. Clădirea nu avea geamuri şi câţiva copii dinăuntru şi-au întrerupt brusc lecţia şi s-au adunat în jurul nostru, zgomotoşi. Profesorul ne-a zâmbit şi ne-a spus că se simţea onorat să ne arate şcoala. Copiii scriau pe tăbliţe mici de lemn cu cretă. Nu aveau hârtie, nu aveau stilouri şi nici cărţi. Nu aveau decât un profesor şi o baracă de lemn cu acoperiş de paie, fără uşă sau geamuri.

Pe la prânz am găsit un magazin de unde am  cumpărat nişte pâine, apoi ne-am aşezat apoi sub acelaşi copac din curtea gazdei noastre unde ne-am pus pe citit. Richard avea vreo două-trei cărţi pe care le schimba periodic cu alţi călători pe lângă ghidul lui Lonely Planet la care ţinea ca la ochii din cap.

Camionul a venit până la urmă, la fel de pe neaşteptate şi misterios cum plecase, cu o seară în urmă. Se opri chiar în faţa curţii în care ne aflam, cu şoferul gesticulând agitat spunându-ne că venise să ne ia. Nu eram siguri că era acelaşi camion dar am preferat să-l credem. Ne-am încărcat bagajele şi, în timp ce ne urcam, am observat cu surprindere că mai bine de jumătate din oameni dispăruseră. Ceilalţi erau îngrămădiţi pe margini iar tot spaţiul din mijloc era ocupat de două corpuri care zăceau întinse pe jos. Doi bărbaţi răniţi. Femeia de lângă mine îmi spuse că avuseseră un accident în seara trecută, după ce ne lăsaseră pe noi. Se loviseră de un copac şi câţiva oameni fuseseră răniţi. Alţii se dăduseră jos prin alte sate de pe drum.  Acum ne îndreptam spre Mali Ville, în căutarea unui spital pentru răniţi.

Camionul se hurducăia,  norii de praf  se aşezau peste tot, oamenii  se agitau şi se loveau unii de alţii iar  răniţii mai ţipau din când în când. În vacarmul ăsta am ajuns în cele din urmă în oraş, am oprit în piaţa centrală, răniţii au fost daţi jos şi, în timp ce treceau pe lângă noi, am zărit  osul prin rana deschisă a unuia dintre ei

În sfârşit scăpasem din camion. Îmi venea să vomit şi m-am îndreptat încet către zidul spitalului de la marginea străzii. Am dat să mă aşez . 

- Pleacă de acolo! ţipă Richard în timp ce alunecam pe zid în jos. Ăştia fac pipi pe ziduri!

Cu ultimele puteri, am plecat de acolo şi m-am aşezat în mijlocul drumului, în praf. Richard se aşeză şi el şi ne uitarăm unul la celălalt, în tăcere. În lumina portocalie a după-amiezei târzii, petele de sânge de pe tricoul său păreau să dispară sub praful din ultimele două ore petrecute în camion. Praful amestecat cu sânge intrase adânc în textura materialului.

-  Am ajuns, zâmbi el. Nu e chiar aşa de rău, nu-i aşa?

Nu era aşa de rău. Călătoria durase douăzeci şi patru de ore, nasul îi dispăruse pe jumătate, camionul în care călătoriserăm se lovise de un pom şi rănise vreo şase oameni iar eu tocmai văzusem prin rana deschisă osul unuia dintre ei. Însă noi nu păţiserăm nimic şi reuşiserăm să trecem de partea cealaltă a graniţei. Poate că nu era chiar rău.