Mica vrăjitoare dinăuntrul nostru

Pe măsură ce petrecerile de Halloween ne umplu programul în aceste zile și arhetipul vrăjitoarei ne confruntă la fiecare colț, avem ocazia să ne întâlnim față în față cu vrăjitoarea pe care o purtăm înăuntru. E înfricoșătoare? E rea? Sau este doar o versiune anterioară a ta, care are nevoie disperată de îngrijire?

Îți amintești de Angelina Jolie în Maleficent? Deși autoproclamata „Stăpână a tuturor relelor” părea a fi cel mai înfricoșător lucru din lume, ea ajunge să ne învețe că toate vrăjitoarele au un trecut și că există întotdeauna o traumă la baza a ceea ce pare a fi rău. Cineva a fost rănit. Cineva a decis să se retragă, să se protejeze și să-și împacheteze rana într-un înveliș de rău aparent.

Arhetipul vrăjitoarei invocă o imagine a cuiva întunecat și puternic. Cineva înfricoșător care folosește magia neagră. Cineva capabil să provoace durere. Dar adesea toate aceste lucruri pe care le proiectăm asupra vrăjitoarei sunt pur și simplu reflectări ale propriului nostru subconștient. Propria noastră proiecție. Umbra noastră. Durerea pe care o proiectăm este durerea din interior. Răul de care ne temem este răul aparent din interior. Fața înfricoșătoare cu o pălărie ascuțită este pur și simplu o oglindă a unei părți ascunse a sufletului nostru. 

Care este principalul lucru care se ascunde în această proiecție? Durerea. De unde vine această durere? Din traume din trecut. Cum se manifestă ea? Într-o multitudine de moduri, de la disconfort ușor până la valuri de durere profundă pe care mulți dintre noi le acoperim cu distrageri, de obicei dependențe: mâncăm prea mult, bem prea mult, muncim prea mult, facem prea multe cumpărături. Tot acest prea mult are o singură misiune: să acopere durerea. Deci, pentru că nu vrem să vedem această durere, o proiectăm asupra altora sau asupra arhetipurilor colective. Vrăjitoarea este unul dintre ele.

De fiecare dată când apare durerea emoțională, avem de ales: putem alege una dintre multele modalități disponibile pentru a o acoperi, pentru a ne distrage atenția sau putem alege să o privim în față. Dacă o acoperim, ne vom simți mai bine pentru un timp. Până când apare din nou. Dacă decidem să o confruntăm în sfârșit, ne vom simți destul de rău. Pentru o vreme. Până când această durere se topește pentru totdeauna.

Dacă decidem să nu ne mai învârtim în jurul cozii și să-o privim în față, este esențial s-o facem fără a-i atașa vreo poveste. Când atașăm o poveste, pur și simplu ne distragem atenția. Nu contează ce a făcut sau ce nu a făcut cineva. Sau ce s-a spus. Sau chiar ce s-a întâmplat. La nivelul profund al acelei dureri emoționale, niciunul dintre aceste lucruri nu contează. Ceea ce contează este durerea acumulată, valurile de frământare, întunericul care apare.

Dar când avem curajul să ne confruntăm în sfârșit în acel întuneric, când ne lăsăm să ne afundăm înăuntrul lui de parcă ne-am arunca spre fundul oceanului și ne scufundăm adânc ca și cum am vrea să recuperăm un dar prețios, ceva se schimbă. Când poți să faci asta, să respiri adânc și să rămâi cu durerea ta, să rămâi acolo fără povești și să mergi și mai adânc în miezul întunericului pentru a afla ce se află sub toate acestea, vei descoperi răspunsul tău.

Poate veni ca o imagine sau poate veni ca un gând. Poate o amintire. De obicei, va avea de-a face cu o versiune mai tânără a ta. O versiune care încă păstrează o trauma. Poate îți apare rănită. Sau poate se ascunde sub o mască. Sau o vezi încercând să fugă. Dacă te arunci suficient de adânc în acest întuneric, ea te va lăsa s-o vezi, să vezi ce se află sub această durere. Te va lăsa să vezi adevărul.

Și pe măsură ce aflăm adevărul, adevărul ne va elibera. Vom afla că Maleficent a fost cândva o fată dulce cu o inimă uriașă. Vom afla, de asemenea, că ea este încă acea fată. Că, în miezul răului, există întotdeauna lumină. Și dacă te scufunzi suficient de adânc în întuneric, vei găsi acea lumină.

Ce se întâmplă când găsești această versiune anterioară a ta, care stă ascunsă sub toată această durere? O îmbrățișezi, o accepți. Dansezi cu ea. Dansezi cu propria ta umbră. Și pe măsură ce ea primește dragostea de care are nevoie, se simte liberă să înflorească, să devină persoana care a fost întotdeauna menită să fie. Se simte liberă să strălucească din nou.

Și vrăjitoarea? Ei bine, vrăjitoarea pur și simplu se topește.

Pentru că atunci când înveți să dansezi cu propria ta umbra, nimic și nimeni nu te mai poate speria.