Lumea e a celor ce visează

Acum douăzeci de ani, viața mea s-a schimbat. N-a a fost prima dată și cu siguranță n-o să fie nici ultima. Dar locul unde s-a întâmplat mi-a imprimat acest moment în inimă pentru totdeauna: eram în Africa, în mijlocul savanei, noaptea târziu sub stelele mari și tăcute. Stăteam de vorbă cu un străin care cumva, fără nicio explicație sau efort, reușise să-mi ghicească toate zbaterile sufletului. Nu mi-a dat răspunsuri. Tot ce a făcut a fost să-mi pună mai multe întrebări. Dar acele întrebări au fost cele care mi-au schimbat cursul vieții.

Iată despre ce vorbeam... (fragment din cartea mea „Prin praf și vise”).

Şedeam în jurul focului. Îl priveam cum se stingea. Şedeam în tăcere şi ascultam întunericul din jurul nostru. Ăsta e un moment special în Africa, când soarele apune, însă luna nu a răsărit  încă. Un moment când e linişte şi întuneric peste tot,  prea devreme pentru a ne culca şi prea târziu pentru a termina oricare dintre lucrurile care trebuie făcute când se pune cortul. Prea întuneric că să mai cauţi ceva prin împrejurimi iar în acele ceasuri oamenii se adună să facă focul. În jurul luminii şi căldurii sale, liniştea întunericului se împrăştie. Este un moment în care, înconjurat de tot acest întuneric, parcă te simţi obligat să cauţi puţină  lumină în adâncul propiei tale fiinţe.

- Există o singură problemă adevărată pe lumea asta: oamenii şi-au pierdut curajul de a-şi urma visele, spuse Chris iar cuvintele sale sunară ca o concluzie grea şi tristă.

Întinse mâna după sticla de coniac şi-şi turnă o noua porţie în cana de tablă care mai avea încă o urmă de coca cola. Băusem cola amestecată cu coniacul ăla cu gust de benzină toată seara. Mă uitam în tăcere la mâinile lui care strângeau cana de tablă, puternic, cu venele pulsând, cu aceeaşi pulsaţie pe care i-o simţeam şi în voce.

- Vezi tu, Roxana, asta este problema ta. Eşti atât de prinsă în furtuna de gânduri care îţi trec prin cap încât uiţi să te mai uiţi în jurul tău. E ca atunci când te uiţi la suprafaţa mării şi nu ştii ce se află în adâncuri. Scufundă-te, bagă-te cu capul sub apă, intră în adâncuri şi atunci vei înţelege ce înseamnă cu adevărat frumuseţea. (...)

Vocea lui m-a readus cu picioarele pe pământ.

- Problema ta e că în tine sunt doi gemeni. Unul aparţine civilizaţiei, cu toate chestiile alea cu care te înconjori... slujba, studiile, viata ta socială... Celălalt te aduce aici şi te împinge spre aventură, natură şi sălbăticie. Însă primul s-a născut cu vreo zece minute înaintea celui de-al doilea şi îşi cere dreptul „primului născut”. Şi tu i-l dai şi trăieşti după regulile pe care ţi le impune. Dar o să vină o vreme când n-ai să mai poţi ignora vocea celui de al doilea care de abia mai şopteşte... 

Mă durea deja capul. Era efectul combinat al alcoolului şi a unei zile lungi şi grele. Ajunsesem în tabără când soarele apunea şi am pornit rutina obişnuită: corturile de ridicat, maşinile de descărcat, de făcut focul... Nici nu apucasem să ne instalam bine pe lângă foc că am văzut ceva lung şi negru urcându-se cu repeziciune pe piciorul lui Chris. Am sărit în picioare ţipând dar Chris şi-a scuturat piciorul cu o mişcare bruscă şi-am văzut creatura căzând direct în foc. Era un scorpion. Priveam corpul animalului răsucu-se în flăcări, devenind din negru adânc aproape roşiatic, contorsionându-se într-un ultim spasm. Simţeam că vreau să-l salvez, să-l scot de acolo dar era prea târziu... Şi, pe de altă parte, mai bine că aterizase direct în foc, măcar aşa nu se mai putea urca pe nici unul dintre noi... Din momentul ăla am devenit cu toţii paranoici, cum se mişca un fir de iarbă aveam senzaţia că ar sări un scorpion pe noi. Aproape toată cina s-a desfăşurat cu picioarele pe mesele sau pe scaunele pliante şi, imediat după, aia toţi ceilalţi au dispărut la adăpostul corturilor unde un fermoar însemna o barieră de nepătruns în calea târâtoarelor. Chris şi cu mine rămăsesem afară cu o sticlă de coniac şi cu resturile cinei. 

- Vezi tu, spuse el cu privirea absentă, viaţa e ca un şir de uşi închise care aşteaptă să fie deschise, nu ştii niciodată ce se găseşte în spatele lor. O cameră frumoasă, sau o pivniţă plină de pânze de păianjen. Tot ce poţi să faci e să le deschizi şi să arunci o privire. Unii se opresc după ce deschid prima uşă, nu pot trăi cu nesiguranţa de a deschide alta. Alţii merg mai departe şi încearcă să găsească ceva care să semene cu ceea ce caută.

- Ce vrei să spui, că mâine ar trebui să mă întorc şi să arunc tot ce am şi tot ce am clădit, să renunţ la toate, să-mi dau demisia, să-mi las toată viaţa ca să fac ce anume?!

- Nu spun că trebuie să faci totul dintr-o scânteie de entuziasm, să te arunci în necunoscut. Nu spun decât că ar trebui să fii cinstită cu tine şi să te întrebi dacă eşti în camera în care chiar vrei să fii.

Nu eram. O ştiam deja, aşa cum ştiam că ar trebui să deschid o altă uşă, dar care?

- Ai încredere în tine, continuă Chris, cumva încurajator ca şi cum simţise cum lacrimile frustrării îmi ardeau în spatele ochilor. Fii sinceră cu tine. Şi într-o zi, peste câteva săptămâni, luni sau ani, vei găsi răspunsurile. Cu o condiţie: să continui să le cauţi.

Nu înţelegeam ce voia să spună. Încercam din greu dar nu reuşeam.

- De asta mi-ai povestit de boşimani şi de modul lor de viaţă primitiv? Crezi că poţi fi fericit numai dacă te întorci în sălbăticie şi renunţi la tot ce înseamnă civilizaţie? Nu pot să fac asta. Civilizaţia e o parte din mine aşa cum e şi oraşul ăla cu prietenii mei şi cu viaţa mea de acolo.

- Civilizaţia nu are nimic rău, îmi spuse. Şi nu trebuie să renunţi la toate astea. Dimpotrivă, foloseşte-o dar nu te lăsa absorbită. Crezi că aici trăim fără urmă de civilizaţie? Să ştii că şi eu închiriez dvd-uri, folosesc Internetul şi îmi voi trimite copiii la şcoală. Nu vreau să spun că răspunsul este în coliba vreunui băştinaş.

- Atunci ce naiba vrei să spui? Nu mai înţeleg nimic.

- Trebuie să trăieşti cu lumea şi nu în ea, să o foloseşti dar să nu îi aparţii, altfel o să-ţi sugă sângele până când nu o să mai ai nimic. Nu putem să scăpăm de vieţile noastre, de secolul nostru, şi de tot ce ne înconjoară. Însă putem să le folosim, nu să fim folosiţi de ele. Să ştii că e uşor să te transformi într-o victimă. Câţi oameni nu o fac oare în fiecare zi? Şi e simplu, nu ai nevoie decât de câteva căni de cafea pe zi, un restaurant fiţos seara şi o muzică nebună la discotecă, toate substanţele de anestezie care să te ajute să uiţi şi să-ti uşurezi durerea ca să nu trăieşti în conformitate cu ceea ce eşti.

Mi se făcuse frig. Focul aproape se stinsese iar întunericul din jurul nostru devenea tot mai negru. Simţeam că era prea puţină lumină ca să ne luptăm cu toate necunoscutele, prea puţine speranţe care să-mi dea avânt. Oare conversaţia asta avea vreun sens? Probabil că băusem amândoi prea mult.

- Lumea e a celor ce visează, veni concluzia lui Chris. Îl mai auzisem spunând asta, însă în seara aia, cuvintele astea sunau blânde şi finale. Şi mi-a venit brusc în cap vechiul meu vis de a pleca la un moment dat în Africa, şi mi se părea că se lega cu ce încerca el să-mi spună, deşi nu prea vedeam cum.