În inima Saharei

Îl vedeam cu coada ochiului mişcându-şi buzele. Avea ochii închişi şi palmele i  se odihneau în poală, cu faţa în sus. Din instinct, am redus viteza şi am încercat să conduc cu mai multă atenţie, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu îl deranjez din starea lui de meditaţie.

Îl chema Ibrahim, era bărbatul cu faţa rotundă cu care bătusem palma în cele din urmă. Dintr-o dată eram toţii mulţumiţi, noi şi spaniolii că ne găsisem companie, Ibrahim că pleca cu două maşini, aşa cum insistase. Era deja aprilie, târziu pentru desertul care începea să fie ca un cuptor în care nu se putea supravieţui. Turiştii părăsiseră deja oraşul, grosul venea iarna şi dispărea înainte ca temperatura să sară de cincizeci de grade, cum părea să indice termometrul din maşină, acum.

Plecasem în dimineaţa următoare după ce ne-am depozitat majoritatea lucrurilor la el acasă, o altă clădire plată, din cărămidă uscată la soare spre care ne îndrumase prin labirintul străduţelor din Agadez. Omul ăsta părea obsedat de două lucruri. Primul era să ne oblige să descărcăm cât mai multe lucruri din maşină. Ne tot spunea că o să-i mulţumim noi la un moment dat când ne-om pomeni săpând ca să ne scoatem maşinile din nisip. Noi, în schimb, nu voiam să credem că puteam trăi fără puzderia aia de lucruri. A doua lui prioritate era provizia de zahăr pentru ceai. Ca parte din înţelegere, a trebuit să cumpărăm mâncare pentru cele şapte zile, în special destul zahăr pentru ceai. Văzând punga de un kilogram băgată printre celelalte provizii îl apucară pandaliile „După tine ăsta e destul zahăr?” îl întrebă pe Richard care renunţă să înţeleagă cum putea cineva să consume un kilogram de zahăr într-o săptămână. Plecă să mai cumpere o pungă.

Pusesem muzica tare şi conduceam deja de ceva vreme. Nu ştiam dacă să vorbesc cu el, să încerc să-l trezesc din transă. Am condus mai departe, în linişte, concentrându-mă la drum. Peter era pe scaunul din spate, prea departe ca să-i vorbesc, Richard se dusese în cealaltă maşină, cu spaniolii. Într-un târziu, palmele i se ridicară încet către faţă apoi îşi şterse fruntea şi obrajii şi-am înţeles că se rugase şi ăsta fusese sfârşitul. Deschise ochii.

- Te-ai rugat? l-am întrebat, deşi ştiam bine ce făcuse. Un musulman devotat se ruga înainte de orice, mai ales înaintea unui drum prin deşert.

- Da, răspunse scurt.

- Pentru ce te rugai?

- Să ne întoarcem cu bine. Ca deşertul să ne dea drumul înapoi.

N-am mai simţit nevoia să mai întreb nimic. De jur împrejur peisajul era mai mult pietros, nisipul se simţea însă în aer şi în dunele enorme ce se zăreau la orizont.

- De ce nu ne-am întoarce cu bine? Ce ni s-ar putea întâmpla? Să ne rătăcim?  L-am interogat mai departe.

- Se mai întâmplă uneori, admise el zâmbind. Nu părea prea îngrijorat de ideea asta.

- Dar tu ştii drumurile. Ai spus că ai fost pe aici de mii de ori.

- Nu-i tot aia. Niciodată nu e la fel. Deşertul se mişcă. Se schimbă. Dunele se mişcă, îşi schimbă forma şi locul. Totul se schimbă.

Dar nu era asta problema cea mai mare pe care am fi putut s-o avem.  În ultimele luni, treizeci şi doi de turişti europeni dispăruseră de lângă graniţa cu Algeria. Încă nu fuseseră găsiţi. Aflaserăm de pe Internet. Nu se ştia încă cine erau responsabilii. Pe de altă parte, tuaregii nu erau deloc un popor liniştit,  nu cu multă vreme în urmă obişnuiau să atace grupuri de turişti ca să le fure maşinile. Agadez fusese un loc fierbinte pe harta rebeliunilor tuarege din mijlocul anilor ’90. În Mali tuaregii cereau un stat independent, aici nu doreau decât o regiune autonomă într-un stat federal, însă în amândouă ţările fuseseră la fel de lipsiţi de izbândă. Guvernele centrale trimiseseră trupele împotriva lor şi avuseseră loc schimburi de focuri şi vărsare de sânge. Mai bine de o sută de oameni, rebeli tuaregi, civili şi forţe armate pieriseră aici de la începutul rebeliunii din 1990. În momentul de vârf al conflictului, în 1992, Agadez devenise un oraş închis iar graniţele cu Algeria se închiseseră şi ele. În cele din urmă, în 1995 se semnase un tratat de pace însă regiunea nu devenise cu nimic mai sigură. Încă se mai raportau tâlhării şi violenţă sporadică. Unii îşi pierduseră maşinile, alţii viaţa, iar acum, cu noile astea dispariţii, ştiam că nu era de glumit.

 - Crezi că o să avem probleme cu bandiţii?

- Nu cred. Altminteri nu v-aş duce acolo, nu-i aşa? Ochii îi râdeau şăgalnic, pentru prima data eliberaţi de eternii ochelari de soare. Şi-i scosese pe când se ruga.

- Nu, nu mi-e frică de bandiţi, repeta el. Dar acum că ne încredinţam deşertului mă rugam ca deşertul să ne dea înapoi. Inshallah. Facă-se  voia lui Allah.

Tuaregii sunt musulmani dar practică o versiune foarte liberală a islamului. Sunt monogami iar femeile se bucură de bogăţia lor, de vitele lor şi îşi cheltuiesc banii cum doresc. Cu toate astea bărbaţii trebuie să aducă banii şi să aibă grijă de familie. Societatea lor este, în principal, matriarhală iar privilegiile se moştenesc de la mamă la fiică. În istorie se mai păstrează încă numele mamei şi mătuşii primului sultan din Air de acum vreo 500 de ani însă nimeni nu mai ştie cine fusese tatăl. Aici, copiii îi privesc cu mai mult respect pe unchii din partea mamei decât pe cei din partea tatălui.

Ibrahim începu să povestească despre rebeliunea tuaregilor din Agadez de acum câţiva ani.

- Nişte descreieraţi. Îşi conduceau prin oraş maşinile de teren  înarmaţi până-n dinţi. Vorbeau de război. O nebunie. Au speriat toţi turiştii. A fost o perioadă foarte proastă pentru afaceri.

- Ce voiau?

- Autonomie, independenţă, chestii de-astea. Oameni proşti. Ar fi trebuit să ştie că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu în ţara asta, adăuga cu ceva amărăciune în voce.

- Dar tu ce crezi? am insistat. Crezi că ar trebui să aveţi un stat tuareg independent?

- Nu ştiu. Şi nu îmi pasă. Nu-mi pasă decât de afacerea mea şi ăia îmi speriau turiştii, spuse el de parcă ar fi evitat să răspundă.

- Cred că ce vor ei este imposibil. Şi nu e nevoie să moară oameni ca să-ţi dai seama de asta. Vezi tu, suntem prea multe triburi în ţara asta; Hausa, Fula, noi, tuaregii; prea mulţi oameni; prea diferiţi...

Poate că, până la urmă, peste tot în lume conflictele se reduceau la acelaşi lucru.

- Oricum, am fost fericit când s-a terminat totul, şi-am putut iarăşi să-mi văd de treaba mea cu turiştii prin deşert. Acum e destul de sigur.

Destul de sigur. Mai auzisem asta. Asta spuneau şi ştirile pe Internet. Asta ne spusese şi el când bătusem palma şi-l întrebasem cât de sigur era să mergem în deşert. Asta ne spusesem şi noi când ne hotărâsem să continuăm cu un tur prin Tenere, deşertul deşerturilor, cel mai frumos loc din Sahara; destul de sigur. De fapt ce însemna asta?