Fericirea este o alegere

Aveam 28 de ani și tocmai terminasem un program de MBA de renume mondial. Lucram într-un loc de muncă de vis pentru o companie multinațională din Elveția. Trăiam într-un orășel elvețian de vis, cu un lac frumos. Trăiam o viață de vis. De visul cui?

Într-o dimineață am decis sa părăsesc viața mea de vis și am început o călătorie de 8 luni prin Africa. Motivul pentru care am făcut-o a fost că nu eram fericită în așa-zisa viață de vis pe care o aveam. Am găsit fericirea în Africa? Uneori da, uneori nu. Dar am simțit că trăiesc în conformitate cu cine sunt cu adevărat. Și aici se află adevărata fericire.

Iar acum, 20 de ani mai târziu, privind în urmă la această decizie, văd că am avut dreptate. Părăsirea vieții de vis de atunci m-a ajutat să găsesc o altă viață de vis și apoi încă una, fiecare mai aproape de cine sunt cu adevărat. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată.

Acest fragment din carte mea “Prin Praf si Vise” este dedicat tuturor celor care vă simțiți prinși în viața de vis a altcuiva. A sosit momentul să-ți găsești propriul tău vis! 

Biroul era încă gol, ajunsesem iarăşi devreme. Numai că în dimineaţă aia nu mă aflam acolo ca să trimit CV-uri. Eram acolo ca să mă gândesc şi să iau o hotărâre. Vorbisem cu prietenii mei, repetasem argumentele pro şi contra, mă dusesem la Londra să mă întâlnesc cu băieţii... Aveam tot ce-mi trebuia... Nu reuşeam însă să iau o hotărâre.

Prin pereţii de sticlă l-am văzut pe şeful meu intrând la el în birou. Ǎsta era momentul ideal, n-aveam voie să-l pierd. Nu mai aveam timp să mă hotărăsc. M-am  dus după el şi i-am spus brusc că voiam să plec.

S-a rezemat şi m-a privit în tăcere. Era şeful meu, mentorul meu, cel care mă angajase şi îşi pusese la bătaie propria reputaţie pentru mine, o tânără fără experienţă dar cu „mult potenţial”. Ştiam că îşi dorea tare mult să mă vadă avansând pe o poziţie de manager.

Vorbi rar şi chiar şi puternicul său accent nemţesc părea că se înmuiase. M-a întrebat de ce vreau să plec. Pentru cǎ nu eram fericitǎ i-am răspuns. M-a privit iarăşi imobil o vreme şi pe urmă a explodat cu o violenţă care m-a surprins:

- Iar vorbim de prostii? Credeam că ţi-au ieşit gărgăunii din cap. Ce cauţi tu de fapt? Ce e aia să fii fericit? Crezi că oamenii ăştia care lucrează aici se scoală cu prostiile astea în cap dis-de-dimineaţă? Crezi că eu îmi permit să mă gândesc la asta? Oare sunt fericit?

Continuă cu o voce mai măsurată.

- Ţi-am spus că lucrurile se vor schimba, am un post nou pentru tine, o să fie mult mai bine de data asta, crede-mă. E OK, ai trecut printr-o perioadă grea, aşa e la început. Dar acum, după nouă luni, te văd pregătită pentru o poziţie de management. O să fie bine.

Am tăcut şi eu o vreme. Tăcea şi el. Probabil că folosea aceeaşi tehnică a tăcerii  de care învăţasem. Cine vorbeşte primul pierde.

M-am gândit la ce-mi spunea, ştiam că avea dreptate. Aş putea fi fericită în noul meu rol de manager. De o parte atârna siguranţa zilei de mâine, de cealaltă imaginea unei luni pline în mijlocul savanei africane. Era momentul pe care îl aşteptasem, de care îmi fusese atât de frică. Era momentul să iau o decizie.

Am vorbit prima. Însă de data asta aveam să câştig.

- M-am hotărât. Vreau să plec.

Se făcu linişte din nou şi apoi urmă ultimul test.

- Eşti absolut sigură?

Mă simţeam uşoară de parcă începusem să plutesc în aer. Greul trecuse. De fapt trecuse totul, se terminase, nu mai era cale de întors înapoi. Am dat din cap că da, eram sigură. Mi-a spus sec că n-aveam decât să vorbesc cu departamentul de resurse umane. Nu mai era nimic de adăugat.

- Mulţumesc.

Nu a răspuns. Am plecat. M-am dus la biroul meu, m-am aşezat şi am înţepenit acolo pe scaunul meu de fiecare zi, în faţa calculatorului încă închis. Tocmai îmi schimbasem cursul vieţii şi nu ştiam exact ce urma să se întâmple.

(Fragment din cartea mea "Prin Praf si Vise", 2008)