Când timpul merge roată

În civilizația vestică am fost învățați să privim timpul ca fiind liniar. Anumite lucruri s-au întâmplat în trecut, iar trecutul nu mai este. El nu mai poate fi schimbat. Alte lucruri se vor întâmpla în viitor. Nu le cunoaștem pentru că nu s-au întâmplat încă.

Dar ce-ar fi dacă ne-am opri puțin din mersul nostru liniar să ne gândim pentru o clipă și la un alt fel de realitate?

Înțelepții populației Q’ero din Peru—Laika, cum sunt ei numiți—, au transmis o serie de cunoștințe sacre de-a lungul secolelor. Printre învățăturile lor se numără și conceptul de timp circular: timp care este diferit de progresia liniară despre care am învățat în anii de școală. Un timp în care ceea ce urmează să se întâmple se întâmplă deja, iar ceea ce s-a întâmplat deja mai poate fi schimbat de ceea ce urmează să se întâmple. Un timp prin care ne putem deplasa încoace și încolo, în care putem să ne întoarcem pentru a schimba modul în care am înregistrat evenimentele și în care putem să mergem înainte pentru a ne conecta la modul în care ne modificăm devenirea.

Sună cumva a science fiction? Poate că da, dar dacă ne gândim bine la cum definim noi timpul, vom vedea că la baza acestui concept stă o mișcare circulară. Când Pământul se rotește în jurul axei sale avem o zi, când Luna se rotește în jurul Pământului avem un ciclu lunar de aproximativ o lună, iar când Pământul orbitează în jurul Soarelui, avem un an. Toate acestea sunt mișcări circulare. Pentru civilizațiile agricole, timpul se măsura în sezoane și era tot circular. Exista un sezon de plantat și unul de cules, care reveneau fără greș, în fiecare an. Același lucru era valabil și pentru vânători și culegători. Și ei știau că există o vreme a anului când turmele de bizoni coborau la păscut în preeriile de pe lângă așezările lor. Veneau mereu. În fiecare an.

Pe măsură ce oamenii s-au stabilit la orașe, pășind în era industrială, s-au îndepărtat tot mai mult de aceste tipare circulare ale naturii, fiind tot mai atrași de ideea de timp liniar. Tot așa, ne-am deschis din ce în ce mai tare către noțiunea de soartă, prin care trecutul ne determină viitorul. Cineva devine contabil pentru că i-a plăcut matematica la școală. Altcineva devine doctor pentru că tatăl sau bunicul fuseseră doctori. Trăită din această perspectivă, viața noastră este produsul trecutului nostru, un  simplu rezultat al unor evenimente trecute care nu se mai pot schimba.

Dar iată și o perspectivă diferită. Ce ar fi dacă, în loc de soartă (predeterminată și influențată de evenimentele trecutului) drumul nostru în viață ne-ar fi influențat de destin, care vine din viitor? Cum ar fi dacă Eu-ul meu, cel de peste douăzeci de ani, acel Eu care este deja un doctor renumit, îl ghidează pe Eu-ul adolescent care sunt tot Eu acum, să aleg o anumită școală la care sunt destinat să întâlnesc un anumit profesor care mi-a aprins pasiunea pentru chimie? Și datorită acestei întâlniri și a descoperirii acestei pasiuni am mers mai târziu la facultatea de medicină. Cum ar fi dacă, uneori, nu trecutul, ci viitorul, ne întinde o mână și ne alimentează alegerile din momentul prezent?

Pentru vânătorii vremurilor demult apuse, faptul că bizonii urmau să revină primăvara era un dat ce nu putea fi schimbat. Aveau ocazia, în fiecare an, să se întâlnească din nou cu acest trecut și să îl recreeze. Adică să aibă o vânătoare încununată de succes și să schimbe povestea vânătorii nereușite de anul trecut. Exista mereu o oportunitate în plus de a rescrie o istorie sau poveștile care le defineau viețile.

Așa este și pentru noi. Sunt momente în care ne putem întoarce în timp pentru a vindeca rănile trecutului. Nu să pretindem că nu s-au întâmplat, ci să le tămăduim. Atunci când vindecăm complet aceste răni e ca și când ele nu s-au întâmplat pentru că ele nu mai interferează cu deciziile noastre prezente și astfel încetează să ne mai influențeze viitorul, să mai creeze soartă.

Și astfel ne eliberăm, devenind disponibili pentru chemarea destinului nostru.